Făuritori ai Unirii Basarabiei cu România : Locotenent-colonel Andronache Gheorghe (1893-1970)

Andronache Gheorghe s-a născut la 8 aprilie 1893 pe frumoasele plaiuri din codrii Moldovei, în comuna Chiperceni, județul Orhei, Basarabia.
Studiile școlare primare și liceale le-a făcut în satul natal și în Orhei. Încă din copilărie era impresionat de Cetatea Orheiului vechi, de bisericile și arhitectura medievală, de monumentele, casele domnești ale  domnitorului Moldovei Vasile Lupu.
Lucrează și învață la gimnaziu în Orenburg (Rusia). În 1913-1914 este elev al Școlii militare de infanterie din Odesa, din iulie 1914, cu un grup de absolvenți militari, este trimis pe frontul din Galiția, în Primul Război Mondial. Era ofițer cu gradul de sublocotenent, în Regimentul 2 Cavalerie. Mai târziu este trecut pe frontul de sud-vest, în cadrul Armatei ruse, unde primește botezul luptelor cu inamicul german, este rănit în lupte la ambele picioare, este contuzionat de la explozia unui proiectil, căzut la câțiva metri de el. După spitalizare revine în unitate în funcția de ofițer de Stat Major. Pentru merite strălucite în bătălii, pentru vitejie și curaj este decorat cu ordine și medalii de luptă ale țarului rus Nicolae al II-lea. În noiembrie 1916 Regimentul de cavalerie este transferat pe Frontul românesc în partea de Nord a Moldovei, este avansat la gradul de căpitan, apreciat ca specialist militar și cunoscător a trei limbi: română, rusă și germană .
Aici, în Moldova lui Ștefan cel Mare, este mai aproape de românii-moldoveni, de năzuințele și greutățile poporului, colaborează, ca profesionist militar, cu ofițerii unităților militare românești pe Frontul românesc. Armata rusă era influiențată de spiritul revoluției ruse, soldații părăsesc frontul, sunt chemați la luptă pentru drepturile politice, sociale, pentru pământ și libertate.
La 2 martie 1917, căpitanul Gheorghe Andronache, încadrat în Divizia 47 infanterie își amintea cum generalul Bolotov, comandantul diviziei, i-a convocat pe ofițerii Statului Major a Marii unități pentru a le comunica vestea de abdicare a Țarului rus Nicolae al II-lea și a fratelui său – Marele Duce Mihail Alexandrovici. Căpitanul Andronache în memoriile sale scria, că generalul rus Bolotov „…arăta foarte abătut și deprimat, spunându-ne, printre altele, cu o emoție crescândă: – Nu poate fi nici o nădejde în izbânda războiului în favoarea Rusiei, dimpotrivă, sunt simptome care prevestesc complecta descompunere și anarhizare a Armatei și odată cu aceasta și prăbușirea întregii Rusii, într-un timp fulgerător de scurt, pe care îl așteptăm dintr-un moment în altul.” Într-adevăr, menționează ofițerul, mai târziu „Marea Rusie imperială”, nu peste mult timp s-a transformat într-o „Mare Roșie de sânge” și apoi într-o „Mare Moartă”, ca un imens cimitir.
Armata imperială rusă, prin pierderea disciplinei și a autorității comandei militare, a devenit un ”gigantic cadavru în putrefacție plin de viermii anarhiei”, pornită din însăși capitala imperiului. Imediat după revoluție, Rusia a fost cuprinsă de un război civil, fraticid, între rușii ”albi” și rușii bolșevici ”roșii”, care pe parcursul timpului au instaurat dictatura proletară bolșevică, dictatura stalinistă și comunistă.
În perioada 1917-1918 pe frontul de răsărit al Antantei, Armata română se lupta singură, fără aliați, pentru apărarea și integritatea României, la Mărăști, Mărășești și Oituz, o oaste condusă de  generali români  printre care și  generalul român-basarabean, Alexandru Averescu, cuprinsă de eroism și bravură militară își „împletea cununa de lauri a nemuririi.”
În același timp Moldova românească și Basarabia era împânzită de dezertori ai armatei ruse, de soldați fără comandanți și ofițeri, care puneau stăpânire pe satele moldovenești, instaurau anarhia, omorau gospodarii înstăriți, jefuiau averile acestora, instaurau sovete de bolșevici.
Forțele patriotice din Basarabia, și în primul rând militarii moldoveni transferați din Armata rusă, se organizau pentru a opune o rezistență forțelor bolșevice. Se înființează Comitete Militare Ostășești din moldoveni basarabeni la: Odesa, Iași, Chișinău, Tighina, Ecaterinoslav, Simferopol, Sevastopol, Kiev, ș.a. Căpitanul Gheorghe Andronache face parte din Comitetul Ostășesc Moldovenesc de la Iași, participă la evenimentele de apărare și stabilizare a situației în localitățile Moldovei.
În iunie 1917, căpitanul Gheorghe Andronache este promovat în Comitetul Central Ostășesc Moldovenesc, organizat de ofițerii moldoveni ce se aflau în garnizoana Chișinău. Din Comitet mai făceau parte: colonelul Nicolae Furtună, maiorul Tudor Cojocaru, maiorul Vladimir Cijevschi, sublocotenenții: Gherman Pântea, Grigore Cazacliu, Vladimir Bogos, Vasile Țanțu, Andrei Scobioală, Ștefan Holban, căpitanul Emelian Catelli. Congresul Ostășesc Moldovenesc îl numește pe căpitanul Gheorghe Andronache Comandant al Detașamentului de Gardă și Cavalerie pentru ordinea publică în Chișinău. Mai târziu asigură  paza obiectivelor importante și a membrilor Sfatului Țării.
În componența Detașamentului intrau: 4 escadroane de cavalerie cu 24 ofițeri și 32 subofițeri reangajați, 480 soldați, 540 cai de serviciu și 24 cai pentru mitraliere și trăsuri.
În acea perioadă la Chișinău erau dislocate un număr foarte mare de unități militare ale Armatei ruse care erau formate numai din soldați și ofițeri ruși și ucraineni. Aceste unități și serviciile secrete ruse, țineau ca în clește situația din Basarabia în interesul Rusiei, se crease o situație politică nefavorabilă pentru Mișcarea națională românească din regiune. În cartea „Albumul Basarabiei”, ofițerul Gheorghe Andronache, a prezentat detaliat componența Armatei ruse la Chișinău și în provincie: „…regimentul 7 infanterie, detașamentul regimentului 21 infanterie, detașamentul 4 pionieri, regimentul 21 cavalerie-grăniceri, regimentul 3 cavalerie „Zaamuri”, divizionul 2 cavalerie al Regimentului de cazaci 2 de la Don, regimentul 43 infanterie rezervă polonez, detașamentul al 16-lea automobile, Statul Major al diviziei a III-a de mitraliori, detașamentul 53 hidrotehnic, atelierele de cizmărie ale armatelor 7 și 9, batalionul 34 de exploatare, secția 54 de motorizate, laboratorul chimic al armatei 9, batalionul 14 ucrainean, batalioanele 8 și 24 căi ferate, batalionul 53 de pază, regimentul 230 infanterie, trenul de luptă nr.120, detașamentul de infanterie nr.401, batalioanele de transport: 120, 596, 597, 5989, regimentul 45 hidrotehnic, partea logistică și sedentară a regimentelor 53 și 54, detașamentul hidrotehnic 20.”
O parte din aceste unități erau bolșevizate, acestea duceau o propagandă activă cu militarii basarabeni împotrivă României, promovau puterea sovetelor. Numărul foarte mare de militari nemoldoveni, ce se aflau la Chișinău și cărora le erau străine doleanțele basarabenilor, nu au permis soldaților și ofițerilor basarabeni să devină un centru al Mișcării Ostășești Moldovenești, puneau în pericol și activitatea partidelor naționale, politice și a Sfatului Țării. De la o mică scânteie, neînțelegere cu autoritățile militare rusești se putea ajunge la confruntări armate. Folosind autoritatea personală, și inteligența ofițerul Gheorghe Andronache,  a reușit să stingă multe conflicte.
Gheorghe Andronache era un ofițer curajos și credincios camarazilor de luptă și cauzei naționale. Dăm un exemplu care caracterizează personalitatea ofițerului de adevărat militar și combatant:  în ziua de 6 ianuarie 1918, de Bobotează, în ajunul Crăciunului, bolșevicii ruși din „Front-otdel” au atacat trenul și au împușcat în batalionul de români-ardeleni, foști prizonieri de război care se întorceau din Kiev spre Chișinău-Iași. Locotenent colonelul Andronache, cu riscul propriei vieți, s-a implicat în acest eveniment, a luat apărarea ardelenilor, a oprit luptele și vărsările de sânge, a vorbit ferm și convingător în fața ostașilor ruși și moldoveni, răzvrătiți. Putea fi arestat și împușcat, dar nu i-a fost frică, a mers la conducerea bolșevică și evreiascîă, la „Front-otdel”, la comandamentul garnizoanei Chișinău, la comandanții bolșevici – Levinzon, Perper, Leuberg, Dementiev ș.a., cu care a negociat o pace temporară, a oprit împușcarea și decimarea batalionului ardelenesc  (compus din sași, slovaci,nemți, români ș.a.), le-a acordat ajutor medical, baie, hrană caldă.
În perioada rebeliunii și de arestare a militarilor moldoveni (6-12 ianuarie 1918) și a  membrilor Sfatului Țării de către bolșevicii din „Front-otdel”, locotenent-colonelul Andronache Gheorghe a opus o rezistență acerbă, a zădărnicit planul adversarilor, a salvat de la arestări mai multe cadre de conducere,  a prevenit distrugerea prin explozii cu bombe amplasate în orașul Chișinău, a organizat, împreună cu alți activiști și militari moldoveni, prin rețeaua de „militari cercetași”, înaintarea și ofensiva diviziilor de infanterie a Armatei române în Chișinău, Bălți,  Izmail și Cetatea Albă.
Locotenent-colonelul Andronache Gheorghe a fost nu numai un orator convingător, dar și un scriitor al timpului său, iar lucrarea „Albumul Basarabiei” este o carte nemuritoare, el scrie:
„Pentru Unirea tuturor românilor într-un singur mănunchiu, au luptat și au murit cei mai buni reprezentați ai Neamului nostru. Ei sunt sfinții noștri, pe care trebuie să-i cinstim și să-i proslăvim atât pentru meritele lor, cât și pentru educația generațiilor viitoare, precum și pentru întărirea conștiinței noastre naționale.
E locul aici să aducem prinosul nostru de recunoștință tuturor acelora care au contribuit la păstrarea și promovarea românismului în Basarabia, ocupată din 1812 și până în prezent, precum și acelora care au activat intens pentru desăvârșirea Unirii pe calea scrisului, a viului grai și a armelor și care astăzi nu se mai găsesc printre noi. Faptele lor mărețe să rămână pildă tuturora în care bat inimi românești, generațiilor prezente și viitoare, ca o chezășie pentru consolidarea și progresul poporului românesc pe veci întregit.”
În armata Republicii Democratice Moldovenești, pentru meritele deosebite și curaj, ca patriot și comandant de Detașament special, Gheorghe Andronache a fost avansat de la gradul de căpitan la gradul de maior și la gradul de locotenent-colonel.
La 14 noiembrie 1920, împreună cu alți ofițeri și subofițeri ai Armatei moldovenești, prin ordin, este trecut în componența Armatei Române, la început la București în Regimentul 2 vânători. Activează în cadrul Oștirii române ca simplu ofițer și este retrogradat la gradul de căpitan, avut în cadrul armatei ruse în 1916, fără a fi avansat în funcție. După care în fiecare an este mutat din unitate în unitate, și anume: în Regimentele de infanterie 19, 10, 24, 7 ș.a.; la Cercul Militar de recrutare Orhei și Chișinău, Comenduirea pieței militare Chișinău. În anul 1934 este transferat în Regimentul 18 infanterie „Tudor Vladimirescu” la Târgul Jiu.
Obosit de drumuri, de deplasări, bolnav de rănile din război, dorind să fie mai aproape de familie, de casă, cere Comandantului militar să fie transferat la Chișinău.
La 31 octombrie 1935, ofițerul Andronache Gheorghe, se retrage din Armata română, revenind la baștină, în Orhei (certificat Reg. 18, OZU nr.570/1935). A fost cadru militar modest, respectat și iubit de camarazi și subofițeri. Menținea relații de rudenie și prietenie cu oamenii din satul de baștină, Chiperceni, Orhei și Chișinău, își ajută concetățenii în măsura posibilităților.
Scrie și editează mai multe lucrări publicistice și documentare, printre care: „Albumul Basarabiei” editat în 1933, alte lucrări: „Revoluția moldovenilor”, „Oameni și fapte”, „Pe urmele istoriei”, manuscrise, ajunse pe mâna securității și  predate   KGB – ului sovietic.
În prefața cărții „Albumul Basarabiei”, Gheorghe Andronache, cu un înalt simț de patriotism, scrie: „Fraților și camarazilor mei moldoveni și tuturor luptătorilor basarabeni pentru românism, cu arma sau cu condeiul, cu care împreună, în timpurile grele, premărgătoare actului scump – Unirii, am dus lupta pentru cauza națională în Basarabia, în răstimpul anilor 1917-1918, și cu cari am înjghebat primele Unități militare din Republica Moldovenească. În semn de scumpă amintire și de nețărmurită și veșnică recunoștiță, dedic această lucrare.”
Cu părere de rău, meritele și faptele militare ale locotenet-colonelului Andronache Gheorghe, legate de evenimentele istorice ale Unirii Basarabiei cu România, nu au fost apreciate la justa lor valoare de contemporanii și conducerea militară, nu s-a realizat gândul dânsului de a-și face o carieră militară în Armata Română, era tratat cu neîncredere de o parte a ofițerilor de comandă ai armatei române.
Dacă la începutul carierei militare, în anul 1921 era caracterizat de comandanții ierarhici din Regiment: „…sănătos și rezistent, curat și foarte îngrijit, capabil, cu judecata bună, cunoștințe generale și militare bune, devotat, bun camarad, cu multă bunătate, stagiu de front, vechime în grad de 12 ani, …etc., era propus la avansare și ridicare în grad (dosar personal nr.217/1935, foile calificative 9, 10, 11, 16, 17, sunt semnate de col. Dobre, col. Petrescu, col. Bălăcescu, gen.Măldărescu, ș.a.).  Pe de altă parte vedem aprecieri controversate, unele negative, ale altor comandanți, despre căpitanul Andronache Gheorghe, și anume:  „… nu are cunoștințe necesare, are cunoștințe militare mediocre, nu posedă destul de bine limba română, provine din armata rusă, străină, susceptibil de a deveni ofițer superior, este un ofițer nefolositor armatei, cade în prevederile art.50 L.J.A, etc.” (date din dosarul personal).
Căpitanul Andronache Gheorghe, în lupta sa pentru adevăr și dreptate a fost sprijinit de Ministrul de stat al Basarabiei Pan Halippa, care a făcut un raport-recomandare (01.02.1934) de sprijin, către Ministrul de război al României, dar care nu a fost luată în seamă.
Din documentele analizate de autor, se presupune că Gh. Andronache, ofițer bine pregătit, călit în război, unionist, cunoscător a trei limbi, inclusiv a limbii ruse, la propunerea, în 1921, de a lucra în Serviciul Secret de agentură al Armatei, a refuzat colaborarea, ceia ce i-a complicat viața și cariera militară. Serviciile române îl mai aveau, chipurile,  la mână  și cu niște ”denunțuri calomnioase”.
După 1936, date despre viața și activitatea eroului Unirii și fostului ofițer a trei armate, Gheorghe Andronache, rămân și astăzi necunoscute. În anii grei de cumpănă și război pentru România, iunie 1940 și august 1944, alături de alți basarabeni, se refugiază în România cu familia. Este într-o situație grea materială, se ferește de autoritățile române și serviciile secrete sovietice, lucrează la negru, angajându-se la diverse munci necalificate: ca hamal, vânzător de produse agricole, muncitor la sapă, lucrând cu ziua. Cea mai mare frică a basarabenilor refugiați în România o aveau față de serviciile secrete sovietice KGB, care după război, până în 1968, controla toată România, inclusiv armata, poliția și securitatea. Basarabenii așezați în România după 1940, erau arestați cu tot cu familii, o parte erau exterminați ca „dușmani ai poporului”, o altă parte erau trimiși în Siberia, la munci grele, la mine și întreprinderi industriale. Mulți basarabeni refugiați erau trimiși cu familiile în Bărăganul secetos și la construcția  canalului „Dunărea – Marea Negră”.
În noiembrie 1948, serviciile secrete românești și KGB-ul sovietic, studiază dosarul personal nr. 217/1935 al fostului ofițer Gheorghe Andronache, îl caută în Basarabia și la Iași, el trăind conspirativ în Craiova, după care pleacă și locuiește, în anonimat, în alte județe. În 1970 fostul ofițer este depistat la Bârlad  și, cercetat de securitate. În aceiași zi, spre seară, a fost comunicată moartea lui, o moarte suspectă, la spitalul din Bârlad (din declarațiile verbale ale rudelor). Se știa că există Ordinul NKVD de exterminare a unioniștilor basarabeni care a fost dat de Stalin și Beria în 1940.
Pentru a cunoaște mai bine situația familială, voi prezenta membrii familiei, care a fost întotdeauna aproape de Andronache Gheorghe: soția-Nadejda (1898-1984), copiii: fiica-Raisa (1916), fiul – Serghei (1917), au locuit la Orhei, Chișinău, Bârlad și București.
Pentru meritele militare pe frontul de la răsărit în Primul Război Mondial a fost decorat de conducerea militară a Imperiului Rus cu: Crucea și Ordinul Sfântului Gheorghe clasa IV-a, Ordinul Sfânta Ana clasa III-a și a IV-a, Ordinul Sfântul Stanislav clasa II-a, Sfântul Vladimir cu spadă, clasa IV-a; decorații românești: Ordinul Coroana României, medalia Regele Ferdinand I.
                                                                                                  Col (r) conf. univ. dr. Anatol MUNTEANU
Bibliografie:
1.Figuri contemporane din Basarabia, Enciclopedie, Chișinău, 1939
2.Andronache, Gheorghe, Albumul Basarabiei, Bucuresti, 2000.
3.Dosar personal, nr.217, M.B, 1935,  Arhiva militară, Pitești.
4.http/adevărul.ro, 01.25.2018

Teoria ticăloasă a moldovenismului, promovată de sovietici, primește o lovitură mortală: Document din 1840, de la Curtea Imperială din Sankt Petersburg

                                                                        Sovieticii au muncit din greu, după raptul teritorial prin care ne-au luat Moldova de peste Prut (dar și alte ținuturi), să îi rupă pe românii moldoveni și din punct de vedere cultural de țara mamă. După ce în prima fază au eliminat elitele, în faza a doua au îndoctrinat copiii cu teorii criminale și mincinoase. Asfel, au prezentat România ca pe o țară imperialistă care vrea să le ia moldovenilor libertatea, limba și cultura. În același timp le-au spus că ei, moldovenii, NU sunt din același neam cu românii, că ei sunt pur și simplu moldoveni, că au o limbă moldovenească diferită de română. Iar pentru ca și din punct de vedere istoric lucrurile să fie convingătoare, falsificatorii istoriei i-au îndoctrinat și cu faptul că moldovenii sunt urmași ai dacilor liberi, pe când românii sunt o populație romanizată care nu mai are legătură cu dacii.

În paralel, pe teritoriul României, aceeiași bolșevici odioși interziceau orice discuții despre Basarabia, pentru a o scoate românilor din memorie!!!

Cu toate acestea, documentele mai vechi, de pe vremea imperiului Țarist, lămuresc situația. Iată ce se spunea la Curtea Imperială din Sankt Petersburg în anul 1840:  „Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!” („Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV,  Petersburg, 1840, pagina 7). Sursă document și traducere: Vlad Cubreacov.

Când oare, Rusia de astăzi o să recunoască adevărul, o să își ceară scuze pentru crimele comise și o să permită unirea Republicii Moldova cu România?

Daniel Roxin
Documentul:

Toate armatele importante ale lumii se aduna in Siria

Armata germană a anunțat că intenționează să desfășoare circa 1.200 de militari pentru a ajuta Franța în lupta împotriva organizației jihadiste Statul Islamic (SI) în Siria.

„Din punct de vedere militar, numărul soldaților necesari pentru a asigura funcționarea avioanelor și a navelor ar trebui sa fie în jur de 1.200”, a declarat șeful Statului Major al armatei germane, generalul Volker Wieker, în ediția de duminică a cotidianului Bild.

Misiunea ar putea începe „foarte curând după obținerea unui mandat” în acest sens, a adăugat el.

Germania, mult timp reticentă față de o intervenție militară în Siria, a anunțat joi un acord de principiu pentru o astfel de misiune după atentatele de la Paris, fără însă a oferi detalii cu privire la numărul trupelor mobilizate.

Germania intenționează să trimită o fregată, care va proteja portavionul Charles de Gaulle în Marea Mediterană, și avioane de recunoaștere și de realimentare în cadrul campaniei de lovituri aeriene împotriva grupării Statul Islamic, organizație care a revendicat atentatele teroriste de la Paris comise pe 13 noiembrie și soldate cu 130 de morți și peste 350 de răniți.

Potrivit generalului Volker Wieker, între patru și șase avioane de recunoaștere Tornado ar urma să fie trimise pentru a participa la această misiune.

Avioanele vor fi staționate în două baze diferite. „Avem discuții în acest sens cu Turcia și Iordania în legătură cu bazele aeriene de la Incirlik și Amman”. La baza de la Incirlik se află unități ale forțelor aeriene americane în Europa care ofertă sprijin în cadrul operațiunilor NATO.

Marea Britanie astepata si ea aprobarea guvernului pentru a intra in Siria.

Prim-ministrul Angliei, David Cameron, a transmis politicienilor că trebuie să se pronunţe cât mai repede asupra unei intervenţii de amploare în Siria, teritoriu pe care gruparea teroristă are cartierul general.

Oficialul de la Londra a subliniat că Anglia nu poate lăsa securitatea ţării în grija altor state ce luptă împotriva bestiilor jihadiste care vor să instituie teroare pe mapamond.

“Avem nevoie de un răspuns solid care să rezolve ameninţarea pe care Statul Islamic o reprezintă pentru noi, nu doar de măsurile pe care le luăm pe plan intern. Trebuie să ne confruntăm cu SI pe teritoriul pe care îl controlează”, a declarat Cameron.

Dacă vom folosi sau nu forţa militară reprezintă una dintre cele mai importante decizii ale guvernului. Prima datorie a sa este să protejeze cetăţenii. Din Siria, din Raqqa, unde este cartierul general al SI, vin principalele ameninţări plănuite împotriva ţării noastre. Trebuie să negăm un refugiu sigur pentru SI în Siria. De aceea cred că acum ar trebui să luăm decizia de a extinde loviturile aeriene împotriva SI în Siria, ca o parte a strategiei complexe de eliminare a ameninţării reprezentate de SI la adresa noastră”, a mai susţinut prim-ministrul Angliei.

FELICITARI DE ZIUA UNIRII (27 MARTIE 1918)

ADRESATE MEMBRILOR S.C.M.D. DIN ROMANIA DE EST AFLATA INCA SUB OCUPATIE SI CELORLALTI EROI AI REZISTENTEI ROMANESTI DE PE NISTRU (1990-1992)

 

Fratilor,

Asa cum voi v-ati varsat sangele in luptele cu invadatorii Armatei a 14-a, ai Districtului Militar Odesa si cu tradatorii de la Chisinau si Tiraspol, dand Istoriei eroi de legenda ca martirul Filea si generalul Gamurar, in urma cu 97 de ani inaintasii vostri, cei 300.000 de militari disponibilizati din armata rusa, condusi de martiri si eroi ca Murafa, Pantea si Catele, au reusit prin jertfa lor sa readuca la trupul Tarii o mica parte din pamanturile romanesti rapite de tarii rusi, parte botezata de Alexandru I “Basarabia”. Si au facut-o luptand nu numai impotriva Rusiei Albe si Rusiei Rosii, a Ucrainei Albe si Ucrainei Rosii dar si a intereselor Germaniei si Austro-Ungariei.

Militarii si nu politicienii au infiintat, in plina revolutie rusa, la 1 mai 1917, in orasul romanesc Odesa, in cadrul Congresului Ostasesc, Comitetul Central Ostasesc, organul de conducere al luptei pentru libertatea romanilor dintre Prut si Nistru, stabilind strategia: Autonomie – Independenta – Unire. Ei au decis la 16 iulie, convocarea ulterioara la Chisinau, a adunarii reprezentative a tuturor cetatenilor.

Comitetul Central Ostasesc a convocat la Chisinau la 21 noiembrie 1917, Sfatul Tarii cu delegati romani (105), ucraineni (15), evrei (14), rusi (7), bulgari (2), germani (2), gagauzi (2), polonezi (1), armeni (1), greci (1). In conditiile scoaterii Romaniei din lupta si ale ocupatiei germano-austro-ungaro-bulgare nu au putut proclama Unirea ci Autonomia (2 decembrie 1917) sub numele Republica Democratica Moldoveneasca. Ei au rezistat, cu armele, ofensivei declansata de Stalin prin “Sovietele Frontului Roman al Flotei din Marea Neagra si Regiunea Odesa” al caror Comitet Central Executiv (RUMCEROD), in frunte cu tradatorul Mihail Bruhis au creat FRONTODELUL, ca organ pentru “conducerea luptei revolutionare pe frontul roman (Stalin inca nu inventase denumirea de “moldovean” pentru romanii basarabeni – nn) si in Basarabia”. Impotriva fortelor lui Bruhis care, si-a asumat “plenitudinea puterii si comanda trupelor de pe Frontul roman si zona limitrofa frontului”, Comitetul Central Ostasesc si Sfatul Tarii au cerut ajutor Antantei (21 decembrie 1917) care a delegat Romania sa intervina cu doua divizii comandate de generalul Coanda pentru paza obiectivelor de stat ale proaspetei republici.

Simbolic, la 24 ianuarie 1918, de ziua Micii Uniri, inaintasii dvs., prin Sfatul Tarii, au proclamat Independenta Republicii Democratice Moldovenesti, alegandu-l presedinte pe Ion Inculet. Apoi, au declansat strategia unirii pe judete cu tara. Parlamentele locale din Balti (3 martie 1918), Soroca (13 martie) si Orhei (25 martie) au votat aceasta unire inainte ca Sfatul Tarii s-o consfinteasca prin vot la 27 martie 1918. Rezolutia transmisa lumii preciza: “Republica Moldoveneasca (Basarabia), in hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunare si Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, in puterea dreptului istoric si a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele sa hotarasca soarta lor de azi inainte si pentru totdeauna, se uneste cu mama sa Romania”.

In numele acestui drept sfant, s-au jertfit numai militari 381000 in anii celui de-al doilea razboi mondial, au fost lichidati sau trimisi in Siberii peste 1000000 de romani basarabeni, si v-ati risipit sangele pe Nistru, tradati sau abandonati si de Chisinau si de Bucuresti, voi, fratii si camarazii nostri.

In numele tuturor jertfitilor nostri de ieri si de astazi, in numele victoriilor noastre de odinioara si al celor viitoare, pe care le asteptam, ingaduiti-ne sa va uram, in aceasta zi aniversara, viata lunga, cu bucurii si implinirea tuturor sperantelor.

Honor et Patria! Vae victis!

PRESEDINTELE S.C.M.D.,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

Anatol Munteanu - „Eroii de la Nistru”

Volumul „Eroii de la Nistru” a aparut în contextul reluat an de an, în ultimele două decenii, la 2 martie, când moldovenii, fraţii noştri din stânga Prutului mai exact, comemorează, cu tristeţe şi revoltă, pe undeva însă şi împăcaţi cu soarta, actul de acum 23 de ani când, sfidând democraţia europeană, mercenarii năimiţi de prin toate cotloanele incomensurabilului spaţiu exsovietic s-au prăvălit precum ciuma peste Moldova suverană ca să combată „fascismul românesc” şi să „salveze”, chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârţâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă. Mânaţi de instinctul de supravieţuire, dar mai ales de cnutul cazacilor, mii de români-moldoveni au fost nevoiţi atunci să se refugieze iarăşi în dreapta Nistrului sau, în cazul că unii dintre ei au ezitat, au fost expulzaţi fără cine ştie ce menajamente, nu înainte de a fi etichetaţi drept „fascişti” şi „cotropitori” tocmai ei, care neam de neamul lor, cel puţin din vremea regelui Burebista aveau rădăcinile adânc înfipte acolo. Pentru cei rămaşi, vor urma ani de „ocupaţie teroristă”, o perioadă cu adevărat însângerată precum însăşi steaua bolşevică atât de dragă cotropitorilor care curg de la est, soldată cu zeci şi sute de crime, cu masacre colective, cu schingiuiri, arestări şi intimidări, fapte care vor declanşa o adevărată morişcă antiromânească, în care „vitejii” precum suspendarea drepturilor civile, desfiinţarea presei, a şcolilor, închiderea bisericilor etc. par simple exerciţii la tot mai dureroasa temă a supravieţuirii în plin secol al XX-lea la români. Un adevărat regim de teroare colectivă, demn de crudele vremuri ale năvălirilor barbare din zorii Evului Mediu şi mai demult au instaurat ruşii acolo, prin cozile lor de topor smirnoviste, şi asta cu iluzoria convingere că vor reuşi să mai oprească în loc, pentru încă un secol-două, poate mai mult, tăvălugul civilizator care vine tot mai vizibil şi implacabil dinspre inima Europei moderne... Da, ruşii au privit întotdeauna cu jind la nurii Europei, la porturile şi la pala- tele ei, cu jind, dar şi cu mare spaimă, imaginându-şi că o vor ademeni totuşi înainte ca ea să-i strivească, să le dilueze ambiţiile, sângele, istoria… Şi unde au ajuns? Acolo unde, mai devreme sau mai târziu ajung toate imperiile, pe marginea mormântului adică. Şi acelaşi destin îi va paşte ca şi pe mongolii lui Gingis Han, ca şi pe bizantinii ai căror urmaşi în linie directă se pretind, ca şi pe romanii ceilalţi, din Apus, şi aşa mai departe. Altfel spus, în priza fără nicio putinţă de scăpare a Europei, cu cleştele N.A.T.O. din ce în ce mai strâns pe talia ei de haziaică prea îndelung dedată la tras spuza altora pe propria-i turtă, cu implacabila şi totodată enigma- tica revărsare a lavei galbene simţită în ceafa încă groasă, de matroană dolofană, Mama Rusia are motive să se teamă. Şi cu cât se teme mai mult, cu atât schelălăie mai jalnic, iar când prinde ocazia - şi de la Gorbaciov încoace a tot prins la ocazii! - zgârie rău, muşcă de pe unde nimereşte şi loveşte năpraznic cu coada. Aşa se şi explică, pe undeva, amănuntul că în primăvara lui 1992, când tocmai îşi făcea iluzii că s-a desprins în câştigă - toare, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt - jumătatea acelei Moldove, mai exact, cea din partea orientală - avea să mai trăiască o tragedie. Or, cu gândul mereu la acele zile cumplite din viaţa moldovenilor săi de la Nistru, spre neuitare şi pioasă reculegere, colonelul (r) Anatol Munteanu, combatant în respectivul război, iată că ne mai propune o carte plină de învăţături, dar şi de sumbre prevestiri, din filele căreia răzbat, pe alocuri, dureroase răstălmăciri ale istoriei grefate pe viaţa de zi cu zi a omului de rând, nevoit să resimtă cu fiece răsărit de soare provocările şi agresiunile la fiinţa naţională românescă, devenite o practică obişnuită în ziua de azi, când puterea statului ca atare se află încă în criză şi politicie- nii uită prea uşor de menirea şi de responsabilitatea lor. Oarecum previzibil, volumul colonelului Munteanu se încolonează în siajul altora, începând cu „Conflictul transnistrean” (1995), „Românii de la Est”. „Războiul de pe Nistru” (2004) şi continuând cu „Sacrificiu şi trădare. Războiul de secesiune din Republica Moldova” (2006), apoi cu „Epopeea libertăţii” (2012), toate abordând, în fond, aceleaşi realităţi traumatice şi nedomolite legate de politica separatistă din Transnistria, cărţi scrise cu indiscutabilă obiectivitate, fără ură şi părtinire, deşi cu o vehementă în- crâncenare, dar şi cu francheţe, o atitudine pe cât de nobilă, pe atât de evitată de elita ştiinţifică românească de azi, foarte temătoare să nu fie catalogată cumva, Doamne fereşte!, drept… „naţionalistă”. În altă ordine de idei, cartea aceasta, dincolo de aura ei istorică, este şi o reconstituire jurnalistică minuţioasă, per ansamblu, a unui moment tragic din istoria recentă a Moldovei, iar apelarea la interviu ca modalitate principală de oglindire a unui moment istoric de o încărcătură emoţională încă vibrantă mi s-a părut extrem de valabilă. Practic, recuperând memoria încă prodigioasă a unui participant de primă linie, chiar dacă una mai degrabă discretă, având în vedere funcţia sa în structura de securitate a Moldovei, la evenimentele din Transnistria, ajuns să conducă efectiv luptele de la capul de pod Coşniţa-Doroţcaia-Pârâta, localităţi neaoş româneşti de dincolo de Nistru, rămase - şi asta numai graţie faptelor de vitejie concretă ale militarilor şi voluntarilor moldoveni - şi azi sub jurisdicţia Republicii Moldova, Eroii de la Nistru nemureşte, între cele peste 300 de pagini, fiii unui popor dintotdeauna însetat de libertate care şi-au dat viaţa pentru acest frumos ideal, pentru dreptate şi adevăr, pentru binele Moldovei isto- rice, spunând lumii că acolo, la Nistru, aidoma răzeşilor marilor voievozi de la Suceava, ei şi-au apărat încă o dată, a câta oară oare?, nu doar ţarina, casele şi mormintele străbune, ci şi graiul, istoria neamului, demnitatea de oameni şi de cetăţeni ai unei lumi care este de dorit să rămână tot mai luminoasă şi paşnică. În altă ordine de idei, pentru combatantul Anatol Munteanu, aşa cum ni se dezvăluie (şi) aici, rămâne o certitudine faptul că aventura smirnovistă, devenită politică de stat sub oblăduirea răposatului „tătuc” Boris Elţîn, producătoare de zvonuri, de defăimări şi jigniri la adresa poporului român, este continuată, cu un zel ieşit din comun, şi în zilele noastre, când se resimte o recrudescenţă tot mai periculoasă a antiromânismului. Bine documentată, cu inserţii preluate inclusiv din presa vremii, cartea de faţă are capacitatea de a pune în faţa cititorului de azi imagini dintre cele mai veridice ale „trădării” premeditate şi sistematice ale idealurilor noastre naţionale de către personaje politice de tristă faimă din sfera puterii de la Chişinău, toate aceste realităţi dure şi contrastante petrecute sub ochii nepăsători ai autorităţilor fiind nu doar dezvăluite, ci şi dovedite cu exemple dintre cele mai epatante de către autor, martor al multor asemenea disfuncţionalităţi şi discrepanţe. Şi aceasta întrucât, aşa cum arată colonelul (r) Anatol Munteanu, la mijloc nu se află doar interese de ordin strategic, ci şi unele mult mai ascunse, de ordin economic în primul rând, care au dus la transferarea unei mari părţi din bogăţia Moldovei unor forţe străine oculte, caz tipic de trădare a intereselor naţionale controlat de o „caracatiţă” cu complicate încrengături şi numeroase capete. Prin fixarea în timp, deşi raportată la un trecut istoric deja, cartea surprinde câteva secvenţe revelatoare din cei mai aberanţi ani ai unui regim cinic, crud şi corupt, radiografiind situaţii şi evenimente de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, autorul lăsând senzaţia că, asemeni unui jurnalist adevărat, fără nicio umbră de teamă, s-a aflat permanent în miezul evenimentelor, acolo unde situaţia era mai fierbinte şi condiţia luptătorului mai dificilă, de la Coşniţa-Doroţcaia la Vadul lui Vodă, ca să-l regăsim apoi la Cocieri, la Tighina-Varniţa sau la Corjova, dar nu numai, peste tot făcându-şi datoria în deplină onoare, fără să se lase intimidat de ameninţări, fără să se ferească de pericole. Uneori abordată de pe poziţii ceva mai complexe, alteori mai simplu, fără prea multe volute stilistice, precum în partea a doua, unde sunt in- serate câteva portrete emblematice ale celor care nu şi-au precupeţit cei mai frumoşi ani ai vieţii pentru idealul de libertate şi demnitate, cartea colonelului Munteanu este mai mult decât o mărturie de credinţă oare- care, o simplă trecere în revistă a biografiilor unor oameni cu visele şi destinele lor, un eseu despre minciună şi adevăr şi aşa mai departe, chiar dacă, şi aceasta se vede de departe, este scrisă şi trăită febril, româneşte, de la prima şi până la ultima pagină. Căci deşi este câte ceva din toate acestea, înainte de orice, Eroii de la Nistru este un document aparte, cu tot mai mare aderenţă la contextul istoric ce ţine de un spaţiu întotdeauna problematic, şi care analizează cu luciditate consecinţele devastatoare şi criminale ale politicii ruse în Transnistria, abuzurile forţelor imperia- le şi ale trupelor federale, ascensiunea despoţilor cu ifose de războinici, proliferarea corupţiei şi a birocraţiei, dezorganizarea opoziţiei şi apatia conducătorilor de la Chişinău faţă de soarta propriilor concetăţeni şi fraţi, sacrificaţi sau abandonaţi la voia soartei tocmai de către statul care avea datoria sfântă să-i ocrotească. Dacă multe dintre punctele de vedere abordate în această carte, îndeosebi în interviul-fluviu din prima parte sunt relativ cunoscute, în Eroii de la Nistru sunt reluate într-o formă amplă, cu noi detalii, biografiile şi portretele câtorva dintre eroii voluntari, poliţişti şi militari care au luptat pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova, poveştile unor oameni simpli, în fond, care şi-au consumat viaţa cu lucruri mici şi, dintr-odată, s-au trezit că trebuie să meargă la război, la fel ca tinerii români din decembrie 1989, de la Bucureşti, Târgovişte, Timişoara etc. La fel de nepregătiţi să înfrunte schimbarea vremurilor ca şi fraţii lor din urmă cu trei ani, şi moldovenii din dreapta Prutului şi până la Nistru vor sfârşi înghiţiţi de acestea, uneori coincidenţele fiind parcă trase la şapirograf, precum masacrul de la Otopeni, din 23 decembrie 1989, „scenă” reluată parcă după aceeaşi regie, cu aceiaşi asasini la butoane, în 19 iunie 1992, moment din care istoria veşniciei româneşti în spaţiul demarcat atât de clar în celebra Doină eminesciană a mai consemnat o dramă cunoscută între altele şi ca „Masacrul de la Tighina”, cu singura observaţie că, spre deosebire de momentul Otopeni, unde tinerii ostaşi de la Câmpina au fost trimişi în faţa focului încrucişat al mitralierelor îmbarcaţi în autocamioane, moldovenii au fost îmbarcaţi în autobuze. Aceasta în afara faptului când, în loc să-şi vadă de ale lor, parcă mânaţi de soartă, nu şi-au pus ei singuri pielea la saramură, sub privirile încurajator-îngăduitoare ale potentaţilor vremelnici care abia aşteptau să culeagă roadele jertfei lor, unul dintre cazurile mai la îndemână oferite de colonelul Munteanu fiind şi acela al studentului Gheorge Caşu care, în momentul când a început conflictul de la Comrat, în Găgăuzia, s-a înrolat voluntar ca, în scurtă vreme, numele lui să treacă din catalog nu pe diploma de licenţă, ci direct pe monumentul eroilor. De prisos să mai spunem că pe unii dintre eroii paginilor de faţă autorul i-a cunoscut personal, şi încă foarte bine, iar povestea vieţii lor şi, mai ales, inutilitatea jertfei lor, în unele cazuri, îl obsedează şi azi, la atâţia ani distanţă. După cum îl va obseda ideea aşternerii pe hârtie, spre neuitare, a istoriei acelui război, aşa cum a simţit-o el, astfel că, în ultimii ani, şi-a făcut note şi a continuat să citească lucrări despre istoria recentă a Moldovei, astfel că atunci când i s-a conturat, limpede, fără echivoc, volumul său nu a luat forma altminteri comună a unui eveniment tragic, legat de moartea unor tineri surprinşi în nişte încăierări limitate din Transnistria, ci, într-o remarcabilă unitate de ton, de gândire şi de simţire românească, înglobează şi sinteza câtorva reflecţii despre eşecul realităţii politice şi sociale de azi, cartea colonelului Munteanu fiind prin ea însăşi o veritabilă instanţă, un act de acuzare, o armă... De unde şi reversul medaliei însă, al riscului asumat ca scriitor, nu doar ca soldat propriu-zis. Fiindcă dezvăluind, devii periculos pentru putere, or, Anatol Munteanu cu acelaşi curaj cu care a combătut în 1992, în faţa mitraliere- lor separatiste, nu ezită să repună pe tapet adevărul, demască aici multe şi mărunte, de la sabotarea intereselor ţării de adopţie de către cadrele militare de origine rusă şi ucraineană primite în tânăra armată şi în poliţia Moldovei din dreapta Prutului cu braţele deschise de către liderii aşa-zis politici ai ţării şi până la efectiva trădare a acestora din urmă în favoarea Rusiei, care-i dirijase la comandă şi-i controla strâns, de la Moscova, în strictă conformitate cu interesele ei strategice în această zonă a lumii. În concluzie, cu orice risc, cel mai mic, deşi nici pe departe de ignorat, acela de a deveni tot mai incomod, colonelul Munteanu nu se dezice. Se întoarce în istorie, şterge praful uitării şi al ignoranţei, îi priveşte în ochi pe impostori şi pe trădători, pe laşi şi nevolnici, arată cu degetul şi acuză. Prin mărturiile sale cu nerv, care surprind şi, nu o dată, suscită ridicări din sprânceană, dar şi numeroase întrebări, unele dificile, autorul acestei cărţi ne propune - şi chiar ne obligă - să cunoaştem adevărul. Nu al dumnealui, cum se vor grăbi să declame ironiştii şi globaliştii de ocazie ai tuturor anotimpurilor, cât adevărul nostru, al românilor-moldoveni şi al românilor-români deopotrivă. Dan Gîju,   Cu riscul de a fi incomod - În loc de prefaţă la volumul „Eroii de la Nistru”, Bucureşti, Editura Favorit, 2014, 256 p.

Informare

IN ATENTIA MEMBRILOR S.C.M.D. CARE AU AVUT ORI AU SI CETATENIA REPUBLICII MOLDOVA

Astazi, 14.01.2015, am avut o discutie cu Excelenta Sa Domnul Iurie Renita, ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al Chisinaului pentru Bucuresti, Belgrad si Podgorica, stabilind necesitatea colaborarii in vederea solutionarii impreuna a unor probleme punctuale pentru membrii SCMD, originari de peste Prut si stabiliti in Romania si pentru membrii grupurilor de initiativa si filialelor SCMD din R. Moldova.

Orice solicitare a acestora, privind probleme social-economice si de sanatate sau de demnitate militara, va deveni obiectul eforturilor comune.

 

Honor et Patria! Vae victis!

PRESEDINTELE S.C.M.D.

Col.(r) dr. Mircea DOGARU

Interviu cu combatantul si scriitorul Anatol Munteanu

  

 ANATOL MUNTEANU: „Între sacrificii şi trădare, oştenii războiului moldovean au ales apărarea ţarinei străbune, după conflagraţie s-au pomenit că sunt... daţi uitării de toate regimurile ce au guvernat şi guvernează Moldova de astăzi” 

  

Orice război are un început şi desigur, un sfîrşit. Aşa a fost să se întîmple în anii 1990-1992, când fragila republică între malurile Prutului şi Nistrului s-a pomenit antrenată într-un măcel internaţional. Cineva poate să-mi reproşeze ”n-a fost război internaţional, ci mai bine spus, unul fraticid”. Oare aşa să fie? Desigur, că nu.

Am încercat să găsesc răspuns la aceste şi mai multe alte întrebări, susţinînd un dialog cu dl. doctor în ştiinţe, colonel (r) Anatol MUNTEANU, veteran al Războiului pentru apărarea Independenţei şi Integrităţii teritoriale  1991-1992 a Republicii Moldova, distins cu medalia „Meritul Militar”, ex - specialist militar în Ministerul  de Interne al Romăniei.

      Veteranul de război Anatol Munteanu este bine cunoscut în rîndurile foştilor combatanţi. Este autorul a trei volume importante:  „Românii de la Est. Războiul de pe Nistru(1990-1992)", Bucureşti, 2004, „Sacrificii şi trădare. Războiul de succesiune din Republica Moldova(1990-1992)”, Bucureşti, 2005 şi trilogia curentă  „Sacrificii şi trădare”  Bucureşti, 2012,  prin care ca un fir roşu se perindează evenimentele dramatice din anii 1990-1992.

 FIŞIER:

Colonelul dr Anatol MUNTEANU s-a născut la 16 iulie 1948 în comuna Volintir, judeţul Tighina, Republica Moldova. Părinţii: tatăl Munteanu Ilie, născut în 1918, participant în războiul pentru desrobirea Basarabiei între 1940-1944, luptând la Odesa, Sevastopol, Simferopol,  Novorosiisk, Kaukaz. Mama – Munteanu  Ana, născută în 1918, casnică.

În anul 1969 absolva Şcoala Militară din Livov, Ukraina,  urmată de Facultatea de construcţii a Universităţii Tehnice din Moldova (1975), evaluată în Romănia în 1996; Şcoala Superioară a Ministerului de Interne din Moscova. Doctor în ştiinţe tehnice (1987), echivalat cu titlul de doctor  în ştiinţe tehnice în Romănia ( 1996).

            -Domnule Anatol Munteanu, s-au scurs mai bine de  un deceniu, de cînd  au încetat duelurile  sîngeroase ale Războiului pentru apărarea Independenţei şi Integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Ce amprente v-a lăsat această conflagraţie internaţională, desfăşurată, la „poarta Europei”, adică  în Basarabia ?

- Sincer să fiu, dragă Andrei, cu mult mai uşor mi-a fost să aştern  pe hîrtie gândurile şi retrăirile mele, cele văzute, simţite, durute, povestite de camarazii de luptă, adică de mulţi dintre voi, decît să răspund la întrebări. Şi totuşi, mă voi strădui să dau căteva răspunsuri, deoarece este mult de spus, sunt lucruri despre care s-a tăcut, se mai continua să se tacă. Eu însă nu doresc să tac. Deoarece  prea multe lucruri despre acest război, politicienii de ieri şi de azi  le muşamalizează, încearcă să  ne supere pe noi, formându-se, desigur, tot cu concursul veteranilor de război, o puzderie de organizaţii de veterani de război. Astăzi, fiecare structură  militară are, dacă nu mă înşel, organizaţia veteranilor Războiului pentru Independenţă. Ca până la urmă să sufere, nu veteranii de război din Chişinău, ci anume, acei care au fost luaţi de la plug,  de la ferme, din şcoli, referindu-mă şi la mulţi profesori şcolari, la studenţi, etc.     

- În volumul „Războiul din Republica Moldova 1990-1992”, editat la Bucureşti, 2004, vorbeşti despre  durerea Basarabiei de pînă la 1812, după 1812 şi pănă în prezent. V-au fost  utile arhivele basarabene şi româneşti. Poate ai descoperit ceva nou, pentru noi, cei dintre Prut  şi Nistru?

- Primul volum s-a scris nu chiar atît de simplu, informaţia fiind destulă, aşa mi s-a părut la  prima vedere. Şi totuşi, am izbutit, graţie şi vouă, camarazilor mei de luptă, anume să-i numesc pe generalii Anton Gămurari, Nicolae Petrică, Valeriu Troienco,  Ion Costaş, coloneii Leonid Karasiov, Anatol Caraman,  Eduard Maican, Valentin Cehodari şi mulţi alţi ofiţeri comandanţi, printre care şi orheienii voştri  ca acelaşi  Anatol Caraman, despre care, altfel fie spus, am aflat de la tine însuţi, că nu  este altul nime, decît nepotul legendarului deputat al Sfatului Ţării Anton Caraman, cunoscut  de istorici şi sub numele de Caraiman, care a votat Măria Sa, Unirea cu Patria Mamă la 1 decembrie  1918, acelaşi colonel Valeriu  Motângă, tot un legendar combatant şi comandant de fulgerişti, Mihai Moraru, comisar-legendă, dar care este dat uitării de toţi, acelaşi Vasile Stelea, comandantul voluntarilor orheieni, printre altele, a unicului detaşament de voluntari ce poartă numele Domnitorului Moldovei Vasile Lupu, colonelul de interne, fostul  fulgerist Andrei Ţurcanu, aceiaşi ofiţeri neînfricat cum sunt Vasile Romani, Vasile Guzun, Iurie Berghii, Anatol Zagorodniuc, care printre altele  mai este şi fost deportat, Vasile Mustea şi mulţi, mulţi alţii care m-au încurajat, m-au ajutat în  selectarea materialelor pentru ambele volume şi cărora le aduc plecăciunile mele.

Cât priveşte istoria Basarabiei pot spune doar un singur lucru. Cine mai bine, decît noi, basarabenii, am cunoscut calvarul nedreptăţilor, survenite de pe urma „eliberatorilor”. Deoarece în scopul păstrării colosului  de pretenţie universală, cum era URSS, au fost organizatre  10 confruntări militare majore în cele 170 zone  de conflict. S-au folosit toate mijloacele posibile, de la  minciuna sau fals istoric, dezinformarea, şantaj politic şi economic, pînă la agresiune psihologică, ideologică,  diplomatică,  politică şi militară. Ca să  deschidem parantezele, aduc doar un singur argument contra Rusiei Sovietice şi Colosului rus de azi. În acest scop, ruşii practicanţi în războae şi conflicte militare au antrenat Armata tactică a 14-a , dislocată în Estul republicii într-un conflict militar.

    - Ce prezenta acest colos militar rusesc?  

          - De fapt Armata a 14 nu reprezintă o noutate pentru România şi Basarabia. Se află pe teritoriul dintre Bug şi Nistru încă din secolele XVIII–XX. Deşi avea cartierul militar, fie că la Uman, fie că la Cernăuţi, apoi sub Balta, de fiecare dată, transformându-se, în armată, fie că în mare divizie, practic  prezenta aceiaşi putere de armată bine dotată, cu efectiuv şi armament de luptă. Dacă în secolele XIX- XX această mare unitate militară reprezenta 18-20 mii de efectiv, apoi în deceniul nouă al secolului al XX-lea era alcătuită din  3000 ofiţeri şi peste 10.000 de soldaţi şi rezervişti. Dar mai era şi latura politică făţişă a politicalei ruse, cînd una se spunea şi alta se făcea. Pe de o parte, Rusia susţinea oficial, politica Chişinăului, iar pe de altă parte,  militarii, chipurile, „nesupunîndu-se” ordinilor militare, continuau să susţină direct regimul anti Snegur de la Tiraspol. Dacă e să vorbim despre influenţa militară a Rusiei în zona conflictului, aici ar trebui să facem o remarcă. Prezenţa militară rusească în regiune nu era o noutate pentru guvernarea democratică de la Chişinău. Deoarece mari unităţi militare ruseşti erau pretutindeni: de la Cahul spre Bălţi, de la Floreşti spre Dubăsari, de la Rîbniţa spre Tiraspol. Şi ar trebui să accentuam încă un detaliu important: Nu este vorba despre micile unităţi militare ca batalioane, companii. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, este vorba de regimente, divizii, unităţi ale trupelor speciale Alfa, OMON militar şi miliţienesc, trupe specializate aeropurtate, unităţi de rachete etc.

- Putem numi câteva unităţi  militare ale fostei URSS, trecute sub protejarea Rusiei, dislocate pe teritoriul Republicii Moldova? 

- Desigur. Vom demonstra prin fapte concrete. Se cunoaşte faptul că  pregătirea Rusiei pentru război împotriva României începuse la 15 iunie 1940, odată cu crearea de către clica stalinistă aşa-numitului Front de Sud, care era format din Armatele 5, 9 şi 12, sub comanda militarului de talie generalul Gheorghi K. Jukov. Fiind concentrate 32 divizii de infanterie, 2 divizii infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi  tancuri,  3 brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 16 regimente artilerie de corp şi 4 divizioane de artilerie. Care era situaţia în anul 1991? La începutul anilor 90 armata sovietică din regiunea de est a Republicii Moldova  număra peste 3000 de ofiţeri  şi specialişti militari calificaţi şi un efectiv de peste 12.000 de militari în termen şi cadre de bază pe contract. În componenţa armatei era vestitul  depozit militar de la Colbasna care se întîndea pe o suprafaţă de 132 ha, cu 428  încăperi speciale cu subsoluri, unde  se găseau depozitate următoarele elemente de luptă: 87 vagoane obuze pentru instalaţiile „Grad” şi „Uragan”; 56 vagoane cu obuze pentru instalaţiile de artilerie tip „Gaubiţa” 152 mm¸31 vagoane de obuze pentru artilerie 203 mm; 14.000 obuze teleghidate tip „Maliutka”; aruncătoare de mine cu 3.000 lovituri, peste 200 tancuri tip 64B şi T-72; peste 250 autovehicole blindate tip BTR, BMP, MTLB; 220 sisteme rachete, 16 maşini speciale cu instalaţii de rachete tip „Grad”; peste 100 tunuri artilerie grea; 390 bucătării de companie, 7 fabrici  mobile pentru păine, 3 complete spitale militare unde se puteau opera imediat la peste 20.000 de combatanţi. Parcul auto al Armatei a 14-a număra  peste 2000 de maşini de diferite tipuri. Totodată, aici erau unităţi militare de elită: Divizia IM 59  de gardă „Kramatorsk”;, Diviza 51 IM, Regimentele artilerie, Brigada  pentru protecţia civilă. Zeci de batalioane unităţi de elită tip Alfa, OMON, Dnestr. Vreau să spun că la 1 ianuarie 1992 aşa-zisa armată transnistreană număra peste 8 0000 de gardişti şi cazaci. Numai vestitul regiment Dnestr număra peste 5000 de persoane bine înarmate şi dotat cu tehnică  performantă de război furată din unităţile armatei ruse.

- Sunteţi nu numai  un adevărat patriot, apărător al Neamului, Ţării şi Tricolorului, care cu arma în mână aţi apărat Demnitatea, Integritatea şi Independenţa noastră. Vă mai cunoaştem şi ca publicist şi scriitor, un mare documentarist. V-a reuşit  publicarea câtorva  cărţi documentare de spre războiul ruso-moldovenesc. Despre ce le vorbiţi cititorilor?

 - Într-adevăr,  războiul ruso-moldovenesc  nu m-a lăsat să fiu indiferent  faţă de problema identităţii noastre, soarta veteranilor de război, a familiilor celor căzuţi în lupte cu separatismul rus-transnistrean, pe de o parte, şi de separatismul moldovenesc, pe de altă parte. M-am străduit să fiu  cât mai bine informat, documentat, şi să scriu realitatea, fie ea cât de dureroasă ar fi.

- V-a reuşit?

- La părerea mea, cred că da. Deoarece voi mi-aţi fost  „materialul documentar şi factologic”. Am lansat volumele de carte: Anatol Munteanu, Nicolae Ciubotaru. Românii la Est. Războiul de pe Nistru (1990-1992), Editura AGER Economistul, 2004,  colonel dr. Anatol Munteanu. Sacrificii şi trădare. Războiul  de secesiune din Republica Moldova(1990-1992), Bucureşti, 2005 şi ultimul volum colonel Anatol Munteanu, Sacrificii şi Trădare şi Libertate, Bucureşti, 2012. Am descris realitatea, chiar şi fie pe unele locuri, subiectivă, a comportamentului  eroic al soldaţilor, ofiţerilor moldoveni în timpul luptelor. Am vorbit cu mândrie despre Eroii Neamului, adevăraţii luptători, acolo pe front, cât şi aici, după război, a cavalerilor ordinului „Ştefan cel Mare”, oreheienii tăi: Anatol CARAMAN, Valeriu MOTÂNGĂ, Constantin BUSUIOC, Stanislav BUZU, Gheorghe DELEJAN, Fiodor ŞALIN, Mihai MORARU, Valeriu BRICEAG, Cezar ROMAN, Grigore GODOROJA, Ion PANŢA, Ion DIGORI, cât şi voi, Vasile ROMAN, Vasile STELEA, Vasile MUSTEA ş.a.m.d. Despre eroismul acestor bravi bărbaţi citiţi în  paginile cărţilor mele, şi, anume:  în paginile 175, 176-178 – despre DV „Domnitorul Moldovei Vasile Lupu” Orhei” din cartea  „Anatolie Munteanu, Niocolae Ciubotaru. Războiul de pe Nistru(1990-1992) ;  pag. 199-193 din volumul  „colonel dr. Anatol Munteanu. Războiul de secesiune din Republica Moldova, Bucureşti, 2005 cât şi în paginile 145-150, 155; 165; 175 din trilogia Trădare şi Libertate, Bucureşti, 2012. Mă bucur că orheienii au fost acei adevăraţi urmaşi ai arcaşilor Domnitorului  Ştefan cel Mare şi Sfânt.  Ei mi-au insuflat  încrederea  că în Moldova basarabeană mai sunt adevăraţi stegari ai Neamului Românesc. Vreau să spun că aţi avut un comportament de înaltă bravură  militară acolo, pe frontul transnistrean. Şi acum mă mândresc cu voi, orheienii.

- Domnule Anatol Munteanu, ce le-aţi  spune  tineretului de azi?

- Să  cinstească faptele măreţe şi de eroism  ale celora care au apărat ţarina străbună cu arma acolo, pe frontul transnistrean şi care mai apoi în anii 1992-2013 sunt  printre stegarii neamului  român basarabean.  E păcat că în cărţile de istorie, ba chiar şi de literatură artistică nu găsim nimic despre Eroii Moldovei, cavalerii Ordinului Republicii, ordinului „Ştefan cel Mare” şi ordinului „Credinţa Patriei”, Medaliilor „Meritul Militar” şi „Pentru Vitejie”.

A intervievat Andrei CALCEA, veteran de război, publicist.